I swear it’s you

I swear it’s you that my heart beats for

And it isn’t gonna stop

No it just won’t stop

Razele soarelui trasează linii strălucitoare pe podea, iar firele de praf dansează deasupra lor. Încăperea zumzăie din cauza colegilor vorbăreţi, dar eu nu mă simt bine.

Scaunele verzi din încăpere îmi provoacă greaţă în momentul acesta. Iar cineva din rând cu mine se bâţâie, făcând şi celelalte scaune să se mişte. Asta mă face să mă simt şi mai rău. Îmi sprijin capul în pumn, şi închid ochii pentru a mă calma. Aceste întâlniri nu îmi fac bine de loc.

Mă gândesc că am de vorbit în faţa adunării, iar acest gând nu mă nelinişteşte atât de mult, ca faptul că îl voi vedea. Şi numai acest mic gând că îl voi vedea, îmi provoacă greaţă şi ameţeală. Zâmbesc în sinea mea, şi îl înjur, căci dacă nu ar fi el, eu nu aş simţi aşa ceva.

Îmi imaginez cum intră în cameră, zâmbitor şi relaxat iar inima mea pune piciorul pe acceleraţie de parcă ar fi la curse. Inima mea trebuie să fie prima care ajunge la linia de finish. Iar stomacul meu se goleşte imediat, de parcă nu aş fi mâncat nimic de dimineaţă.

Trag aer adânc în piept, încercând să mă calmez şi deschid ochii. Dar cei din jurul meu se agită atât de mult, încât mă ameţesc şi mă distrag de la profesoara care se plimbă prin clasă încercând să ne explice ce vom discuta astâzi.

Se face prezenţa iar el încă nu a ajuns. Imi fac griji că nu va veni astâzi, şi deja mă gândesc la un plan de evadare pentru momenul mult aşteptat în care voi fi nevoită să vorbesc în faţa mulţimii. Dar uşa se deschide larg, şi acea voce cunoscută se aude strigând pe hol, iar în următoarea secundă el stă zâmbitor în cadrul uşii. În acel moment, inima mea se împiedică, iar când îşi revine porneşte şi mai hotărâtă să câştige cursa.

- Am venit şi eu, spune el relaxat, şi păşeşte înăuntru, ducându-se ţintă către amicii săi.

După ce se aşează şi conversează cu cei din jurul său, îşi aruncă privirea prin încăpere, curios să ştie cine mai este prezent. Privirea lui trece pe deasupra tuturor, apoi ajunge la mine, se opreşte, stă o clipă aşa, apoi trece mai departe. Şi doar din cauza acestei priviri fugare, stomacul meu începe să facă acrobaţii de fericire, iar inima accelerează din nou, iar eu nu pot spune că mă simt prea bine. Degetele îmi sunt reci, iar restul corpului pare că ar avea aceaşi temperatură cu a lavei. Şi mă panichez, gândindu-mă că mi s-au înroşit urechile şi arăt ca un extraterestru.

Dar sunt în acea clasă magică, şi imediat ce mă panichez, apare acel miros dulceag ce-mi provoacă uneori greaţă, dar nu şi de data aceasta. Acum mă calmează şi-mi aduce aminte de fiecare clipă preţioasă petrecută în acea încăpere. Datorită acestui miros inima mea se mai calmează, apasă uşor pe frână, şi merge comform regurilor de circulaţie.

Şedinţa începe. Câteva minute profesoara vorbeşte despre nimicuri, şi nimeni nu e atent, apoi vine rândul unui elev sa vorbească. El vorbeşte despre o excursie, şi se face o oarecare linişte în clasă. Dar eu nu sunt atentă la această discuţie, căci sunt sigură că eu urmez şi evident, mă panichez. Însă inima nu se mai grăbeşte, iar stomacul pare că a adormit. De data aceasta îmi repet în gând cuvintele pe care trebuie sa le spun. În mintea mea totul pare foarte clar şi uşor de înţeles, însă atunci când trebuie să o spun cu voce tare...

Cel ce vorbea despre excursie a terminat, iar acum profesoara mă strigă şi păşesc în faţa colegilor, mai mult ca sigur îmbujorată. La început îmi spun – e uşor, poţi să o faci. Îi privesc şi ma ia ameţeala, apoi încerc tactica vândută de un alt timid. “Spuneţi că tu eşti mai bună ca ei”, îmi spusese el. Şi asta fac, dar oricât de bună mă cred, tot timidă rămân. Şi curajul de a vorbi îmi dispare cu fiecare clipă petrecută în faţa lor.

În cele din urmă înghit în sec şi îi privesc serioasă. Încep să vorbesc. Eu vorbesc despre ultimul proiect important realizat de către noi, elevii liceului. Îmi plimb privirea pe la fiecare, abţinându-mă să nu mă uit pe pereţi. Apoi se întâmplă, mă bâlbâi, căci mă emotionez şi pare ca ei şi aşa nu ascultă dar tot mă simt prost. Şi imediat după ce m-am bâlbâit îmi pierd ideea. Rămân câteva clipe în faţa lor neştiind ce să mai zic, şi mă uit la el.

Imediat ce dau de ochii săi mari căprui, înconjuraţi de gene lungi, îmi aduc aminte totul. Încep din nou să vorbesc, de data aceasta mult mai convingător, dar nu ma uit decât la el, şi rar mai arunc câte o privire către ceilalţi. Iar el îmi susţine privirea, şi zâmbeşte încurajator.

Din cauza lui pot să vorbesc în faţa mulţimii. Căci el are o putere supraomenească ce mă face să uit că mai sunt şi alţi oameni în încăpere. El îmi dă putere când am nevoie, căci el îmi susţine privirea cu seriozitate şi chiar ascultă ceea ce spun. Nu am nevoie decât de privirea sa, şi pot să fac orice.

Uneori mă întreb dacă el îşi dă seama câtă putere are asupra mea. Dar sunt sigură că nu îşi va da seama, căci el tratează anumite lucruri cu indiferenţă şi superficialitate. Iar eu consider că sunt tratată cu superficialitate de el.

Discursul meu se sfârşeşte, iar acum altcineva vorbeşte în faţa mulţimii. Mă aşez în scaun şi îmi vine să leşin, sau măcar să mă întind pentru câteva minute. Astfel de lucruri mă epuizează uneori. Dar imediat ce îmi revin, şi toată stânjeneală dispare, un val de adrenalina mă forţează să zâmbesc. Şi din curiozitate mă uit spre el, dar el nu se mai uită la mine.

Sedinţa se sfârşeşte, şi ne grăbim cu toţii să plecăm căci aveam şi alte lucruri de făcut. Mai arunc o privire către acei ochi magici ce mă scot din încurcătură de fiecare dată, şi plec. Căci el oricum este ocupat cu amicii săi, iar eu am treabă.

Îmi voi aminti întotdeauna de acei ochi căprui împreună cu mirosul dulceag specific clasei. Şi de faptul că, deşi nu a ştiut-o, el a fost punctul meu de sprijin de multe ori.

Hope you hear this one day

Don’t fool yourself

This is my truth