Cum a aparut "motanul" Felix ? Totul in viziunea marii creatoare ,Caprioara ( sau Bambi )
Motto: Ei, nu iubesc atât otrava, cât au nevoie de ea – William Shakespeare
Fum
Fumul se rostogoleşte în aer şi ia diverse forme. În cele din urmă, se risipeşte şi nu mai rămâne nimic din el. Şi mă întreb, aşa se întâmplă şi cu dragostea? Dispare şi nu o mai poţi găsi decât dacă aprinzi o altă ţigare?
* * *
În faţa mea Ivory pufăie din ţigare şi povesteşte o întâmplare hazlie. Îi place să fie în centrul atenţiei, iar pe mine nu mă deranjează să o ascult. Prefer să fiu cea care ascultă, în loc să fiu cea care vorbeşte şi amuză pe toată lumea.
Curtea liceului e plină de elevi, dar cei mai mulţi sunt strânşi la colţul fumătorilor. Aş putea spune că este un loc sacru, prin care cu toţii trecem, chiar dacă suntem sau nu, fumători.
Continui să ascult şi-mi fumez liniştită ţigarea, în timp ce Ivory râde cu cei care s-au strâns în jurul nostru. Uneori, aş vrea să îi spun că mai mult din jumătate din ceea ce spune sunt prostii, dar mă fascinează cum de ceilalţi îi cumpără prostiile. Aşa că rămân la postul de ascultător când vine vorba de Ivory.
O rafală de vânt mă îngheaţă pe loc, şi îmi strâng mâinile în jurul corpului, sperând că aşa mă voi încălzi. Din păcate nu mi-am luat geaca cu mine, iar micul punct roşu ce se formează la capătul ţigării şi arde încet nu mă poate încălzi.
Ivory mai spune o glumă, şi toţi râd, unii comentând pe lângă, încercând să facă o altă glumă, la fel de bună - dar nu le iese. După aceasta, o fată din grup începe să povestească şi ea ceva, iar eu nu mai pot fi atentă la ce spune, pentru că cineva în spatele meu ţipă.
- Ai o ţigare? Hai frate, cum nu ai? Mai bine spune că nu vrei să-mi dai! Se plânge un baiat în spatele meu.
- Mai am trei, dacă vrei îţi dau două fumuri.
- Mai bine nu, răspunde cel care se plângea. Atunci, are altcineva o ţigare? Îi simt zâmbetul în voce când întreabă.
Intrigată de vocea necunoscutului, şi de setea lui pentru o ţigare – pe care mai mult sau mai puţin o înţeleg – mă întorc spre el şi grupul lui.
Baiatul înalt, cu părul ciufulit şi mâinile în buzunarele pantalonilor îmi atrage atenţia. Este singurul care nu fumează din grup şi chiar dacă zâmbeşte datorită glumelor pe care le face, pare trist căci nu-şi poate stăvili setea de nicotină. Aşa că mă îndur să îi dau o ţigare din pachetul meu abia început.
Mă gândesc că este un gest drăguţ, chiar dacă nu îl ştiu pe tip. Şi nu vreau ca gestul meu să fie interpretat în cine ştie ce fel – eu vreau să ajut. Să spunem doar că sunt persoana potrivită la locul potrivit şi că el ştie să îşi facă cunoscută prezenţa.
Astfel, scot pachetul negru de ţigari şi mă îndrept spre el.
- Hei, uite, îi spun şi întind pachetul spre el.
Nu îl iau prin surprindere, pare ca şi cum s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Presupun că este întotdeauna salvat de domişoare drăguţe – pare genul acela.
După ce ia o ţigare, îndrăzneşte să se uite în ochii mei şi să-mi zâmbească.
- Mersi, drăguţ din partea ta.
Chiar dacă în mod normal m-aş sfii şi nu aş putea să mă uit în ochii lui, mă simt vrăjită de acei ochi căprui înconjuraţi de gene lungi. Îi zâmbesc şi reuşesc să îi spun că este o nimica toată.
- O fi, dar prietenii mei nu s-au obosit să îmi dea şi mie una, comentează el cu ironie.
Apoi îşi etalează zâmbetul, şi pot spune că sunt luată prin surprindere de acest zâmbet. Tipul acesta ori vrea să mă ameţească de tot, ori nu îşi dă seama că o face.
Nu aş putea spune că este cel mai frumos baiat pe care l-am întâlnit. Dar are ceva ce mă atrage, iar zâmbetul acela cu siguranţă este cel mai frumos pe care l-am văzut până acum.
Ridic uşor din umeri, căci nu mai este nimic de adăugat la afirmaţia lui. Iar el, văzând că nu fac nicio mişcare îmi mulţumeşte încă o dată, apoi se întoarce la prietenii lui.
Eu mai trag odată din ţigare şi o arunc într-o băltoacă făcută de ploaia de azi-dimineaţă. Apoi mă îndrept spre clasă, căci în mai puţin de două minute se va auzi clopoţelul iar eu nu vreau să întârzii.
Şi chiar dacă mă prefac că acest baiat a trecut neobservat în ziua mea, ştiu că în următoarele ore mă voi gândi la el. Şi mă voi întreba de ce nu i-am spus cum mă cheamă - dar, dacă aş fi făcut asta, cu siguranţă ar fi părut că îi dau acea ţigare doar ca să îi aflu numele, ca să îl cunosc mai bine.
Aş vrea să îl cunosc. Dar astâzi, intenţia mea a fost doar aceea de ai da o ţigare, nu de a-l cunoaşte. De aceea, nu mă voi certa în gând pentru că nu i-am spus cum mă cheamă – nu acela era scopul meu.
* * *
De ce fumez?
Nu ştiu. Nu am putut niciodată să dau un răspuns bun acestei întrebări.
Cu toate că am fost la acele ore ţinute de profesori care îţi spun că nu e bine să fumezi. Am fost acolo, am ascultat, şi ce folos? Am fost în aceaşi cameră cu părinţii mei când îmi ţineau aceiaşi predică dar mult mai sentimentală, şi totuşi, fumez. De ce?
Ei bine, nici eu nu ştiu!
Dar cu siguranţă nu pentru că mă simţeam inferioară faţă de ceilalţi, sau pentru că am simţit că ceva lipseşte din viaţa mea. Pur şi simplu, s-a întâmplat să fiu acolo, când o colegă m-a întrebat dacă vreau şi eu. Iar din curiozitate am acceptat, de acolo insă, nu ştiu ce s-a întâmplat. Dar am ajuns destul de departe încât să-mi cumpăr singură pachetele de ţigări.
Cu toate acestea, nu cred că există un motiv anume pentru care fumez. Dar se pare că diriginta mea nu ştie acest lucru, căci tema de astâzi de la dirigenţie este "Adolescentul fumător". Şi înţeleg că este o situaţie nu prea plăcută pentru adulţii care cred că ne învârt după cum vor ei, dar eu nu ştiu ce să spun despre acest subiect.
Iar când văd că pe tablă, sub marele titlu tematic, este specificat cum că fiecare trebuie să scrie un eseu, îmi vine să ies din clasă. Îmi place să scriu eseuri, dar nu când tematica este fumatul, şi mai ales nu atunci când trebuie să răspund la întrebarea "de ce credeţi că adolescenţii din zilele noastre se apucă de fumat?".
Nu ştiu de ce m-am apucat eu însămi de fumat, cum să răspund la general? Nu am absolut nici o idee. Şi în aceaşi situaţie par a fi şi Ivory, Noah şi Kate, care sunt la rândul lor fumători în clasa mea şi se uită pe pereti. Ceilalţi fumători nu au ramas la dirigenţie, iar eu cred ca au făcut o alegere bună. Cât despre cealaltă parte a clasei, care sunt nefumători – majoritatea par a fi atât de prinşi în discursul lor de "nu este bine să fumăm" încât uită să respire.
Se aud pixurile cum trec în grabă peste hârtie şi lovesc cu putere când începe un nou cuvânt. Acest sunet mă scoate din sărite.
Iar doamna diriginte, o fumătoare convinsă, stă liniştită la catedră şi ne măsoară din priviri pe noi, cei care nu scriem. Apoi oftează, şi anunţă cu o uşoară părere de rău, ca ar trebui să scrie doar cei care vor, ceilalţi pot vorbi cu ea.
- Cine fumează din clasă? Întreabă ea, zâmbindu-ne de parcă am avea atât de multă încredere în ea.
Nimeni nu răspunde, iar ea oftează dezamăgită.
- Oh, haideţi, pe unii dintre voi chiar v-am văzut. Ivory spre exemplu şi Noah..
Toată clasa începe să râdă, de parcă iar fi acuzat de cine ştie ce lucru jenant.
- Nu le voi spune părinţilor, promite ea, făcându-ne cu ochiul.
Şi pentru că părinţii lui Ivory nu au aflat până acum, prind curaj şi mă mut în primul rând, lângă cei vizaţi ca fiind fumători. Iar Kate îmi ia exemplul şi vine lângă mine zâmbindu-mi.
- Doar atâţia sunteţi? Întreabă diriginta curioasă, deşi tind să cred că era mai mult dezamăgită că nu suntem mai mulţi.
- Mai sunt, dar nu au rămas la oră, răspunde Noah strâmbându-se.
- Atunci voi discuta numai cu voi. Şi vă voi pune ultima întrebare - de ce v-aţi apucat de fumat?
În această clipă, îmi vine să îmi dau două palme. Ar fi trebuit să rămân în spate, unde stau de obicei la dirigenţie şi să nu mă amestec în această discuţie. Dacă aş fi fost puţin mai deşteaptă asta aş fi făcut, dar cum deja sunt în primul rând iar diriga se uită la mine, ridic din umeri zâmbind.
- Nu ştiu.
Diriga îşi dă ochii albaştrii peste cap şi încearcă să-mi arate un zâmbet.
- Nu ai cum să nu ştii Danielle, aceasta nu este o lecţie pe care o înveţi din caiet. Trebuie să fi existat un motiv.
Ridic din nou din umeri, prefăcându-mă că nu am auzit când m-a strigat pe tot numele.
- Dacă a existat cu adevărat un motiv, atunci eu nu am facut cunoştiinţă cu el. Nu am nici o idee de ce am vrut aşa ceva.
- Îţi pare rău? Întreabă diriginta făcând ochii mari de curiozitate.
Mă încrunt uşor şi mă îndrept în scaunul acum mult prea tare, căci nu mă mai simt în largul meu. Nu îmi place să vorbesc despre mine.
- Nu îmi pare rău, de ce mi-ar părea rău?
Noah pufaie şi îşi dă părul blond murdar din faţa ochilor albaştri care strălucesc ca safirele.
- Pai, se spune că te omori singur fumând...
Îmi muşc obrazul în interior, încercând să găsesc un răspuns, dar tot ce pot spune este:
- Nu regret. Oricum, dacă vreau să mă las vreodată de fumat, ştiu că pot să o fac, nu sunt dependentă.
Cred ceea ce spun, pentru că am mai făcut odată experimentul acesta, ca să fiu sigură că nu sunt dependentă. Trei luni şi jumătate am putut sta fără ţigări, apoi am spus că am trecut testul, şi m-am apucat din nou. Totul ţine de voinţă.
Diriginta îşi scutură capul dezaprobator, şi începe să se joace cu pixul.
- Nu cred că voi conştientizaţi ceea ce faceţi, începe ea o lungă predică despre fumat.
Şi îmi vine să o întreb - ea ştia ce făcea când s-a apucat de fumat? Dar acum, că a îmbătrânit, ştie ce face? Şi dacă da, atunci de ce continuă să fumeze, nu ştie că nu este bine pentru sănătatea ei?
Oftez uşor, ascultând-o, şi îmi pun şi mie o întrebare - dar tu, Dani? nu ştii că e rău pentru sănătatea ta?
- Ştiţi cum începe, vă dă cineva, luaţi de curiozitate, apoi fumaţi odată la câteva zile pentru că vi se pare interesant. Iar acest lucru devine viciu, apoi dependenţă, şi nu mai poţi scăpa de ea. Ar trebui să vă lăsaţi acum cât mai puteţi.
Presupun că toţi am avea ceva de comentat, dar se aude clopoţelul, şi nu e nimeni mai fericit ca mine să plece acasă.
Diriginta oftează şi ne face semn că putem pleca. Iar în timp ce nefumătorii aduc eseurile, ea bombăne:
- Acum o să vă aprindeţi o ţigare, nu-i aşa?
Ne aruncă o privire care vrea să ne convingă să nu mai facem asta. Dar eu nu pot decât să îi zâmbesc şi ies cât mai repede din clasă, aşa cum fac şi ceilalţi.
În drum spre poartă, mă gândesc că nu am de ce să regret deciziile luate acum. Desigur, poate nu sunt cele mai bune decizii luate, dar nu am de gând să le regret. Vreau o viaţă fără regrete.
Când Noah mă prinde din urmă, are deja ţigarea vârâtă între buze, şi se chinuie să o aprindă în bătaia vântului.
- Fir-ar! Strigă el exasperat de la atâtea încercări.
Chicotesc şi mă pun în faţa lui, încercând să opresc vântul. Dar ţigarea tot nu se aprinde.
- Ăsta-i un semn, îi spun chicotind. Diriga ne-a blestemat ţigările, să nu se mai aprindă niciodată.
Noah mă priveşte serios, iar eu încep să râd, de parcă aş fi spus cea mai bună glumă. El îşi clatină uşor capul, iar într-o secundă capătul ţigării sale străluceşte de un roşu ca rubinul şi scoate fum.
- Până aici cu blestemele. Nimic nu mă opreşte din ceea ce vreau, spune el chicotind.
Noah se relaxează întotdeauna când are ţigarea între degete. Eu în schimb, nu fumez de data aceasta, ci mă bucur de puţinul soare care iese dintre nori.
* * *
Plouă este frig şi bate vântul, dar cu toate acestea, stau în colţul bine cunoscut.
Vreau să îmi încojor mâhnirea în fumul amar al ţigării, dar nu am brichetă. Iar chibritele lui Noah par a fi ude, căci nu reuşeşte să aprindă nici unul. Astfel, stau cu mâinile încrucişate la piept şi ţigarea între buze, aşteptând ca cineva să îmi dea şi mie un foc.
Iar focul apare din senin sub umbrela mea. Bricheta neagră este ţinută de nişte degete lungi, iar eu îmi apropii ţigarea de foc, căci nu vreau să pierd şansa. Nu îmi pot vedea salvatorul, căci se întoarce cu spatele la mine, după ce se asigură că ţigarea mea este aprinsă.
- Mulţumesc, mormăi eu suflând fumul înspre cer.
Tipul cu focul chicoteşte, apoi îi întinde bricheta şi lui Noah.
- Eram dator – acum, suntem chit, îmi răspunde necunoscutul întorcându-se cu faţa spre mine.
Acelaşi tip căruia i-am dat o ţigare acum două zile, îmi zâmbeşte. Aceiaşi ochi căprui, nu se sfiesc să îi fixeze pe ai mei.
Îi zâmbesc, luată prin surprindere şi nu ştiu ce să spun.
- Felix, se prezintă el întinzându-şi mâna pentru a o strânge pe a mea.
Mi se pare un gest masculin, dar întind şi eu mâna, din curiozitate. Vreau să ştiu cum este să am mâna într-a lui.
- Dani, mormăi eu, cu ţigarea între buze iar el îmi strânge uşor mâna.
El zâmbeşte, apoi se uită undeva în spatele meu, ca în mai puţin de o secundă să se uite iar în ochii mei. Şi pentru că nu ştiu ce să spun, sau cum să reacţionez, ajung să vorbesc prostii:
- Oribilă zi, nu se mai opreşte odată ploaia asta...
Felix se strâmbă uşor, apoi se uită înspre cer.
- Lasă asta, nu ma interesează aşa ceva.
Îl privesc uimită şi încerc să îi intru în joc.
- Atunci, ce te interesează? Îl întreb, şi trag din ţigare.
El îmi fixează din nou privirea, şi cu un zâmbet jucăuş îmi spune:
- Aş vrea să ştiu mai multe despre tine.
În timp ce clopoţelul sună de intrare, el suflă fumul subţire al ţigării, iar eu rămân fără aer.
- Mă poţi întreba, îi răspund nu prea sigură pe mine.
- Nu, ce mă interesează aflu pe parcurs. Dar mă întrebam dacă ai vrea să ieşim cândva?
Îi zâmbesc încurcată, şi încep să mă las de pe un picior pe celălalt.
- Nici măcar nu te cunosc.
El îmi zâmbeşte apoi îmi face semn spre şcoală.
* * *
Este una dintre acele zile mult prea călduroase pentru o zi normală de primăvară. Soarele mă deranjează. Razele sale puternice mă împiedică să-i văd zâmbetul lui Felix.
În timp ce eu mă plâng din cauza soarelui, el râde cu poftă şi trage din ţigare cu nesaţ. Apoi îşi pune mâna peste umerii mei şi mă trage spre un colţ umbrit. Mă sprijin de zidul rece al liceului, şi iau ţigarea de la el, trăgând la rândul meu din ea. Felix mă priveşte cu un uşor zâmbet, apoi se sprijină şi el de zid.
- Următoarea întrebare? Îl întreb suflând fumul spre cerul albastru fără de nori.
El întinde mâna după ţigare, apoi îşi poziţionează privirea spre ceilalţi elevi din curte.
- De ce îţi este teamă? Mă întreabă el fără a mă privi.
Mă încrunt uşor şi nu ştiu ce să îi răspund. Aş putea să spun că îmi este frică de şerpi şi păianjeni, uneori de întuneric şi de case părăsite, de cimitire.. Dar nu cred că la asta se referă. Nu cred că asta vrea să ştie.
- Îmi e teamă că nu o să fac tot ceea ce îmi doresc. Dintr-un anume motiv, nu îmi ajunge timpul, îi spun chicotind.
El mă priveşte serios, apoi încearcă să schiţeze un zâmbet, dar îmi dau seama că s-a întâmplat ceva. Nu ne mai jucăm cu întrebările, e ceva serios de data asta.
- S-a întâmplat ceva?
Imediat cum pun întrebarea, el zâmbeşte. Unul dintre zâmbetele acelea superficiale îi înfloreşte pe chip, însă ochii nu îi zâmbesc, ei sunt în continuare serioşi.
Şi îi înţeleg dorinţa de ai face pe toţi să îl placă. Înţeleg că nu-i place ca cineva să-şi facă griji pentru el, dar nu înteleg de ce este atât de superficial şi cu mine. Uneori aş putea spune că îl cunosc mai bine decât cel mai bun prieten al lui, dar din când în când, îmi demonstrează că nici în faţa mea nu se arată aşa cum este el de fapt.
- Nimic, doar mă gândeam. De ce crezi ca nu ai timp? Mereu vei avea timp, îmi spune zâmbind.
Încerc să ignor schimbarea subiectului, şi revin la subiectul principal. Ne jucăm din nou cu întrebările.
- Mai bine dau vina pe timp, decât să spun că sunt fricoasă.
- Revin la întrebarea iniţială - de ce te temi?
De data aceasta gesticulează şi aruncă ţigarea călcând-o. Din felul în care o face, îmi dau seama că şi-a revenit. Orice ar fi avut cu câteva minute în urmă, a trecut.
A trecut aşa cum cele mai multe lucruri trec pe lângă el. Problemele lui dispar atunci când are ceva mult mai urgent de rezolvat.
- Îmi e teamă de anumite situaţii în care aş putea ajunge, dacă fac ceea ce vreau.
El se încruntă uşor, şi nu pare să înţeleagă. Nici eu nu cred că ştiu ce vreau de fapt să îi spun.
Oftez uşor, apoi reiau.
- Spre exemplu, dacă nu învăt o să pic bac-ul, nu o să ajung la facultate şi o să-mi dezamăgesc părinţii. Îmi e teamă de o astfel de situaţie.
Felix chicoteşte şi îşi freacă uşor bărbia.
- Ai destul timp să-ţi faci griji pentru aşa ceva, mai e un an. În plus nu eşti genul acela de fată.
- Aş putea deveni, îi răspund privind cerul senin.
- Ai de gând să devi o astfel de fată?
Ochii sai căprui mă privesc fix, şi nu ştiu ce să răspund. Nu, nu vreau să fiu o astfel de fată. Dar da, într-un fel, mi-ar plăcea să devin una.
Felul în care trăiesc acele fete pare interesant, şi măcar pentru o zi aş vrea să încerc să fiu ca ele. Dar îmi e teamă, dacă îmi va plăcea, nu voi mai vrea să fiu eu din nou. Mi-ar plăcea mult mai mult această eu care nu ţine cont de reguli şi de sentimentele celorlalţi.
Nu mi-ar mai păsa dacă pic bac-ul sau nu. Nu mi-ar păsa nici de dezamăgirea părinţilor, şi de faptul că nu am făcut nimic ca ei să fie mândrii de mine. Aş spune tuturor, că părinţii mei nu mă înţeleg.
Dacă aş fi o astfel de fată, nu aş avea sentimente. M-aş crede o neînţeleasă, într-o lume plină de indiferenţi. Dar eu nu am crescut într-o astfel de lume.
- Nu, nu o să devin o astfel de fată, îi răspund.
Clopoţelul sună de intrare, iar el oftează enervat.
- Am chimie, iar o să asculte profa.
Îl bat încurajator pe umăr.
- Eu am matematică, îi spun sperând să îl distrag de la întunecata ora de chimie.
- Facem schimb? Întreabă el etalându-şi zâmbetul strălucitor.
Continuăm să chicotim până ajungem la sala în care urmează să am matematică. Clopoţelul mai sună de două ori - aceasta fiind ultima strigare, şi câţiva elevi abia acum intra în liceu.
- Dar tu, de ce te temi? Îl întreb aducându-mi brusc aminte de subiectul nostru de discuţie din timpul pauzei.
El nu răspunde imediat. Pare luat prin surprindere de întrebarea mea. Dar în mai puţin de un minut, zâmbetul îi apare pe chip.
- Îmi e teamă de treiul pe care îl voi primi la chimie dacă nu plec acum, îmi spune el chicotind.
Îmi dau ochii peste cap dar nu mă pot abţine să nu râd.
- Ne vedem în pauză, la colţ.
Înainte de a pleca îmi plasează un pupic dulce pe obraz, apoi dispare în marea de elevi de pe culoar. Acest pupic dat de el, are ca reacţie un vânt puternic ce trece numai prin corpul meu.
În scurt timp apare şi profesoara de matematică, grăbită ca întotdeauna. Iar eu intru zâmbind la oră.
După o ora plictisitoare de matematică, în care am facut numai exerciţii, am o listă întreagă de întrebări pentru el.
Alerg spre colţul fumătorilor unde ne întâlnim întotdeauna în pauze. Dar când ajung printre fumători, el nu este acolo. Şi imediat îmi aduc aminte că profesoara de chimie ne ţine întotdeauna în pauze. Dar imediat ce vreau să mă îndrept spre colegii mei, un deget subţire se înfige în umărul meu de două ori. Mă întorc indignată să văd cine este şi dau de o fată drăguţă şi încruntată.
- Tu nu eşti bună pentru el! Îmi spune ea cu o voce ceva mai groasă decât a unei fete normale.
- Poftim? Cred că m-ai confundat cu cineva, îi spun şi mă întorc dorind să merg spre prietenii mei.
- Nu, nu! Tu eşti cea care stă cu Felix în fiecare pauză, strigă fata din spatele meu.
Mă întorc iar cu faţa spre ea şi o analizez. Nu înţeleg ce vrea de la mine, dar am de gând să aflu cât mai repede.
Este de înălţime mijlocie, cu ochii mari şi căprui, un nas micuţ şi uşor cârn o mai îndulceşte. Fruntea-i lată este acoperită de suviţe şaten deschise, care sunt ondulate. Este în continuare încruntată şi mă priveşte cu ură. Nu-i înţeleg această ură.
- Ce vrei?
Ea pufăie enervată şi îşi dă teatral ochii peste cap. Stă cu mâinile în şolduri.
- Uite ce-i, îţi spun o singură dată. Tu nu eşti bună pentru Felix. Tu nu îl înţelegi, nu ai cum să îl înţelegi!
Mă încrunt şi nu înţeleg. Chiar nu înţeleg care-i problema ei.
- Ar trebui să îl laşi în pace. Voi doi nu vă potriviţi, îmi spune, apoi îşi încrucişează braţele la piept.
- Nu ne potrivim? Cine eşti tu să spui aşa ceva? O întreb încercând să o înfrunt, deşi mai degrabă aş pleca la prietenii mei.
- Sunt fosta lui prietenă. Îl cunosc mai bine decât o poţi face tu în două săptămâni de când tot vorbiţi.
Îi zâmbesc fetei, şi mă mai relaxez.
- Tu nu mă cunoşti, şi nu ai nici un drept să vorbeşti despre mine. Nu mă interesează că ai fost cu Felix, şi chiar nu am de gând să mă cert cu tine pe tema asta.
- Dar eu nu vreau să mă cert, îmi răspunde ea ridicând tonul. Eu doar te previn, nu vă potriviţi.
- Bună Anna. Dani, îmi cer scuze că a trebuit să mă aştepţi.
Felix este lângă noi acum. Nu ştiu când a ieşit din şcoală, sau când a traversat curtea pentru a ajunge lângă noi. Dar îmi zâmbeşte chiar dacă nu pare fericit de această situaţie. Apoi o întâmpină şi pe Anna cu un zâmbet cald.
Dar fata cu părul şaten se împinge în el cu ambele mâini şi începe să ţipe la el. Dar nu pot înţelege tot ceea ce spune pentru că vocea i se subţiază când ţipă.
- Acum eşti cu ea? M-ai uitat, nu? Ai spus că încă mă mai placi!
Felix face câţiva paşi în spate, iar ea continuă să ţipe la el. Anna se înroşeşte iar după alte câteva ţipete se opreşte respirând greu. El nu pare să înţeleagă ceea ce s-a întamplat.
Mă apropii încet de ei, deşi nu cred că ar trebui să fac acest lucru. Dar fie că vreau, fie că nu, sunt implicată în această ceartă. Anna îmi aruncă o altă privire urâcioasă când mă vede apropiându-mă.
Felix o prinde de mână şi o smuceşte uşor, dar ea tot ţipă. Se apleacă spre ea şi o priveşte fix în ochi, în timp ce câţiva elevi se uită la ei.
- Care-i problema ta? Nu tu ai vrut să ne despărţim? Ne-am despărţit. Ai vrut să rămânem prieteni - am rămas prieteni. Dar nu am spus că te mai plac. Nu te mai plac. Te-am uitat, dacă aşa vrei să pui problema
- Felix...
- Nu. Trebuie să înţelegi că noi nu vom mai fi împreună. Aşa că lasă-mă în pace, şi nu te mai lua de Dani.
Apoi Felix se îndreaptă spre mine şi mă prinde de mână. Anna rămâne în spatele nostru, în timp ce el mă trage spre colţul umbrit în care am stat şi pauza trecută.
Pachetul auriu de ţigări apare din neant, şi în mai puţin de două secunde Felix pufăie fumul amar al ţigării. Este nervos şi încă o mai urmăreşte pe Anna cum stă de vorbă cu nişte colege.
Eu nu ştiu ce să spun, nu am mai fost pusă în astfel de situaţii până acum. Nu cred că ar trebui să spun nimic, dar ma simt prost în această linişte apăsătoare.
Am uitat până şi întrebările pe care vroiam să i le pun. Acum singurul lucru la care mă gândesc este scena de mai devreme. Felul în care Anna s-a aruncat la pieptul lui, împingându-l. Strigătele ei uşor disperate, şi dezgustul de pe chipul lui. Aş vrea să-l întreb despre ea, dar nu este momentul acum.
Oftez privindu-l, apoi ochii săi căprui îi fixează pe ai mei. Este serios şi puţin disperat. Se apropie de mine, privirea lui susţinând-o pe a mea. Şi ştiu ce urmează să facă. Am timp să mă retrag, dar nu vreau să fac asta. Nu vreau să îl resping.
Aşa că îl las să îşi zdrobească buzele de ale mele. Accept ca acesta să fie primul nostru sărut.
Clopoţelul sună de intrare, iar el se desprinde din îmbrăţişarea mea. Apoi ne îndreptăm încet spre ore. Mâna lui o ţine strâns pe a mea şi pare că nu îi va mai da drumul vreodată.
- De astfel de situaţii îmi este teamă, îmi spune el.
* * *
Vacanţa de vară este la o depărtare de saşe săptămâni. Ne aşteaptă cu braţele deschise, zâmbitoare şi călduroasă.
Anna continuă să se uite urât la mine de fiecare dată când mă vede. Iar tot ce pot face este să trec pe lângă ea uitându-mă în altă parte. Nu are sens să mai deschid acest subiect. Am încercat deja de prea multe ori să o fac să înţeleagă - Felix nu mai ţine la ea, el ţine la mine. Da, el mă place. Ametit şi superficial cum este, mă place.
- Dani, ai înţeles?
Profesoara de fizică îmi atrage atenţia cu glasul ei pătrunzător.
- Te rog, fi atentă.
Eu îi zâmbesc şi încerc să par atentă la oră. Dar nu înţeleg de ce ne mai pierdem vremea în clasă când afară este cald şi frumos. Cu toate acestea, trebuie să fiu prezentă la ore.
Astfel la ora de fizică, o privesc pe profesoară şi încerc să înţeleg, chiar dacă nu vreau. Iar la sfârşitul orei, când ea anunţă că data viitoare va trebui să mai dăm un test fiindcă nu avem suficiente note, eu dispar din clasă.
Sunt mult prea fericită de venirea verii, încât să-mi mai pese de note ce trebuiesc achiziţionate. Aşadar alerg spre Felix care mă aşteaptă la colţ. Şi imediat ce mâna lui o prinde pe a mea, mă simt mai bine. Dacă am fi în aceaşi clasă, presupun că aş fi de acord să se facă şi ore suplimentare, doar să fiu lângă el.
Dar el nu vrea să mai stăm la şcoală, şi mă trage de mână spre ieşire.
- Nu va merge, îi spun sigură pe mine. Nu ne vor lăsa să chiulim.
Felix se întoarce spre mine cu zâmbetul lui strălucitor şi chicoteşte. Apoi, în timp ce portarul nu este atent, căci vorbeşte cu o profesoară, Felix îmi strigă:
- Fugi!
Îngheţ pe loc, căci mâna lui îi dă drumul mâini mele, iar el fuge spre ieşire. Şi imediat ce portarul ţipă la el, îmi dau seama că nu îl urmăresc, şi încep să alerg.
Este greu să ţii pasul cu Felix, având în vedere înălţimea lui, şi faptul că-i place sportul. Dar reuşesc să ajung lângă el, apoi izbucnim în râs.
- Nu-mi vine să cred că am făcut aşa ceva! Îi spun respirând cu greu.
El se opreşte, iar eu îi iau exemplul. Apoi mâna mea este din nou în mâna lui, şi mergem liniştiţi pe stradă, respirând greoi.
- De ce am chiulit? Îl întreb observând că ne îndreptăm spre parcul din apropiere.
- Vreau să îti arăt ceva, îmi răspunde el şi altceva nu mai vrea să îmi dezvăluie.
Iar eu nu mai întreb, pentru că îmi place această urmă de mister pe care o lasă de fiecare dată. Şi chiar dacă la început mi se părea puţin obositoare, acum o consider de-a dreptul fermecătoare.
Ajungem în parc, iar el mă îndrumă spre una dintre băncuţele de pe marginea lacului. Ne aşezăm pe una dintre bănci, şi rămânem tăcuţi mult timp, admirând peisajul.
Soarele străluceşte cu putere, iar razele sale se oglindesc în valurile lacului. Salcia de lângă bancă se apleacă graţioasă spre lac, iar această imagine mă lasă fară aer. Unde frunzele salciei ating apa, aceasta pare de un verde minunat, iar printre frunze, razele soarelui dansează nestingherite.
- Asta vroiam să îti arăt, imi spune el întorcându-se spre mine. Aici vin de fiecare dată când vreau să fiu singur. Iar azi vroiam să fiu singur cu tine.
- Este atât de frumos.
Felix chicoteşte şi îşi pipăie buzunarul după pachetul de ţigări, iar eu îi dau o palmă în joacă peste mână.
- Fără ţigări de data aceasta.
El ridică din umeri şi se apropie de mine, continuând să urmărească dansul razelor printre frunzele salciei.
Ţigările nu îşi au rostul în acest loc. Nu vreau ca acest loc să fie distrus de tutun. Vreau ca el să rămână intact, şi să-mi aduc aminte de el cu plăcere, fără fum.
Nu vreau ţigări, pentru că în acest loc văd un nou început, fără tutun. Iar atâta timp cât îl pot convinge şi pe Felix să se lase de fumat, totul va fi bine.
Vom lua vacanţă şi ne vom distra la mare, apoi vom fi an terminal. Şi cu norocul caracteristic adolescenţilor, vom trece şi de perioada tezelor, şi a bacului.
Toate vor trece şi nimic nu va rămâne, decât această după-amiază fără fum.
